În luna iunie puiul cel mic a împlinit 6 ani. Doamne cum trece timpul ăsta!
Mi-am propus să adun undeva, gânduri despre ce au însemnat cei 6 ani pentru mine.
Cum au fost ultimii 6 ani în care încă un pui de om a venit să mă crească?
Hmm…greu de descris în câteva cuvinte. Au fost ani în care simt că eu – Irina – am devenit mai mult. Venirea pe lume a primului copil m-a învățat să fiu mamă, în vreme ce venirea celui de-al doilea cavaler m-a ajutat să fiu mai mult femeie, să mă lupt cu dinții pentru fiecare clipă de timp al meu.
Poate părea ușor ciudat. Dar și datorită acestui pui de om energic, atât de hotărât să facă așa cum vrea el, când vrea el și pentru că vrea, eu sunt azi, un om mai asumat. Sunt mai conștientă că fiecare decizie este importantă și că, oricare ar fi parcursul, e tare bine să mă bucur de fiecare clipă.
Răcușorul mic m-a modelat în așa fel încât să nu intervin prea mult în relația dintre frați. Deși…Doamne, cât de greu e câteodată! Am înțeles că, deși au fost crescuți de aceiași părinți, fiecare este o individualitate. Fiecare dintre băieții mei este unic, nu se aseamănă aproape deloc și asta este, uneori, de-a dreptul reconfortant.
După ce am învățat cum să explic, emoțional vorbind, orice pentru M., a trebuit să uit tot, la al doilea copil. L-am văzut crescând, aproape fără să intervin deloc. Am dus, de multe ori, lupte să îi încetinesc alergarea prin toate etapele vieții. Pentru că mi se părea că sare etape, că prea aleargă prin viață. Și apoi am înțeles că nu e dreptul meu să fac asta. Sunt aici doar să îi fiu sprijin, restul nu depinde de mine.
Îl privesc de multe ori cum își ia responsabilități care îi sunt încă prea mari. Îl văd cum vrea să fie ca fratele lui mai mare. Și nu știu dacă să mă înduioșez sau să mă tem. Pentru că există, totuși, o diferență de peste 2 ani între ei și asta este, cel puțin din punct de vedere fizic, o inegalitate de forțe.
Dar dincolo de orice, copilul acesta este fix ce îmi lipsea mie. Are o putere, o veselie și o viteză pe care le admir. E bucățică de foc, nu stă locului o clipă și nu îmi pot închipui unde îl va duce viața.
Iunie e luna în care, acum 6 ani, îl așteptam. Ca și venirea lui pe lume, zgâtia de om nu ține cont de nimic. Dincolo de orice planuri pe care le-aș putea face, boțul acesta de muzică este mereu în mișcare. Cântă și dansează ca și cum nu are nicio grijă pe lume. Lucru pe care eu, îmi amintesc mereu, nu l-am făcut niciodată!
Dumnezeu, în bunătatea lui imensă, mi-a trimis acest copil. O vreme, nu am înțeles exact de ce. Și acum, după atâția ani de când îmi pune la încercare răbdarea și puterea de empatie, mai am clipe când mă întreb de ce.
Dar nu regret nicio secundă. Știu că tot ce e el, tot ce sunt eu pentru că m-a ales mamă, este fix ce trebuie. Am învățat să mă bucur mai mult. Să îmi cer drepturile, chiar dacă alții au alte planuri sau idei despre asta. Cum sună asta – copilul meu m-a învățat să mă iubesc mai mult?
Și mai mult, faptul că acest copil este aici, în viețile noastre m-a făcut să cred că e perfect în regulă să mă iubesc. Că e atât de important să îmi vreau binele, să îmi asigur tot ce îmi face bine. Chiar și scăzând din așteptările pe care alții le au de la mine.
Dacă îmi doresc să rămâneți cu ceva din gândurile mele, așternute aici, cu toată inima, este asta – când așteptările celorlalți de la tine îți otrăvesc viața, e timpul să te iubești. Atât de tare, încât să îți faci bine.
Atât de real, încât să strigi că ți-a ajuns și că TU ești IMPORTANTĂ.”
Guest post de Irina Maria Mitrofan-Bitca, care scrie pe blogulirinei.ro.
