Ganduri pentru viitor

Mi-am propus sa adun undeva, ganduri despre ce au insemnat cei 6 ani pentru mine.

Hmm…greu de descris in cateva cuvinte. Au fost ani in care simt ca eu – Irina – am devenit mai mult. Venirea pe lume a primului copil m-a invatat sa fiu mama, in vreme ce venirea celui de-al doilea cavaler m-a ajutat sa fiu mai mult femeie, sa ma lupt cu dintii pentru fiecare clipa de timp al meu.

Poate parea usor ciudat. Dar si datorita acestui pui de om energic, atat de hotarat sa faca asa cum vrea el, cand vrea el si pentru ca vrea, eu sunt azi, un om mai asumat. Sunt  mai constienta ca fiecare decizie este importanta si ca, oricare ar fi parcursul, e tare bine sa ma bucur de fiecare clipa.

Racusorul mic m-a modelat in asa fel incat sa nu intervin prea mult in relatia dintre frati. Desi…Doamne, cat de greu e cateodata! Am inteles ca, desi au fost crescuti de aceeasi parinti, fiecare este o individualitate. Fiecare dintre baietii mei este unic, nu se asemana aproape deloc si asta este, uneori, de-a dreptul reconfortant.

Dupa ce am invatat cum sa explic, emotional vorbind, orice pentru M. , a trebuit sa uit tot, la al doilea copil. L-am vazut crescand, aproape fara sa intervin deloc. Am dus, de multe ori, lupte sa ii incetinesc alergarea prin toate etapele vietii. Pentru ca mi se parea ca sare etape, ca prea alearga prin viata. Si apoi am inteles ca nu e dreptul meu sa fac asta. Sunt aici doar sa ii fiu sprijin, restul nu depinde de mine.

Il privesc de multe ori cum isi ia responsabilitati care ii sunt inca prea mari. Il vad cum vrea sa fie ca fratele lui mai mare. Si nu stiu daca sa ma induiosez sau sa ma tem. Pentru ca exista, totusi, o diferenta de peste 2 ani intre ei si asta este, cel putin din punct de vedere fizic, o inegalitate de forte.

Dar dincolo de orice, copilul acesta este fix ce imi lipsea mie. Are o putere, o veselie si o viteza pe care le admir. E bucatica de foc, nu sta locului o clipa si nu imi pot inchipui unde il va duce viata.

Iunie e luna in care, acum 6 ani, il asteptam. Ca si venirea lui pe lume, zgatia de om nu tine cont de nimic. Dincolo de orice planuri pe care le-as putea face, botul acesta de muzica este mereu in miscare. Canta si danseaza ca si cum nu are nici o grija pe lume. Lucru pe care eu, imi amintesc mereu, nu l-am facut niciodata!

Dumnezeu, in bunatatea lui imensa, mi-a trimis acest copil. O vreme, nu am inteles exact de ce. Si acum, dupa atatia ani de cand imi pune la incercare rabdarea si puterea de empatie, mai am clipe cand ma intreb de ce.

Dar nu regret nici o secunda. Stiu ca tot ce e el, tot ce sunt eu pentru ca m-a ales mama, este fix ce trebuie. Am invatat sa ma bucur mai mult. Sa imi cer drepturile, chiar daca altii au alte planuri sau idei despre asta. Cum suna asta – copilul meu m-a invatat sa ma iubesc mai mult?

Si mai mult, faptul ca acest copil este aici, in vietile noastre m-a facut sa cred ca e perfect in regula sa ma iubesc. Ca e atat de important sa imi vreau binele, sa imi asigur tot ce imi face bine. Chiar si scazand din asteptarile pe care altii le au de la mine.

Daca imi doresc sa ramaneti cu ceva din gandurile mele, asternute aici, cu toata inima, este asta – cand asteptarile celorlalti de la tine iti otravesc viata, e timpul sa te iubesti. Atat de tare, incat sa iti faci bine.

Guest post de Irina Maria Mitrofan-Bitca, care scrie pe blogulirinei.ro.